Mă gândesc uneori că suntem atât de ocupaţi cu propriile noastre gânduri şi probleme că uităm sau pretindem că nu avem timp pentru a spune ceea ce simţim cu adevărat oamenilor pe care îi preţuim, stimăm, sau iubim.
Şi aici mă includ şi pe mine. Mi-e ruşine să admit că de multe ori trebuie să îi tai scurt avîntul omului care mă sună să mă întrebe de sănătate pentru că sunt la muncă şi nu am timp. De multe ori e scuzabil, da zicem, pentru că, deh, la muncă munceşti, nu stai la telefon. Dar stau şi mă gândesc că poate şi omul ăla şi-a rupt 5 min din timpul lui ca să îmi audă măcar vocea. Depinde doar de noi să ne facem timp până la urmă.
Măcar 5 minute să ne sunăm bunicile singure, părinţii care sunt departe de noi, prietenii de pe alte continente, surorile şi fraţii la fel de ocupaţi ca şi noi...
De fiecare dată când o sun, singura mea bunică rămasă în viaţă îmi spune că se bucură că îmi aude glasul pentru că e ca şi cum m-ar fi văzut. Cât de puţin trebuie să fac până la urmă ca să aduc lacrimi de bucurie pe chipul ei. Sunt gesturi atât de simple, pe care parcă le facem din ce în ce mai rar.
Îmi spunea cineva că nu înţelege ce pot vorbi cu ai mei în fiecare zi la telefon. Nu am, dar faptul că îmi aud vocea îi bucură şi asta e mare lucru.
Niciodată nu avem timp, se pare. Pentru lucrurile cu adevărat importante. În schimb, ne facem timp pentru propria noastră plăcere. Pentru a face lucrurile care ne plac. E normal pe undeva. După cum ziceam
aici, suntem din ce în ce mai alienaţi, ne retragem fiecare pe insuliţa lui unde facem tot ce putem pentru a regăsi o stare de bine pe care ni se pare că am pierdut-o iremediabil.
Şi dacă pentru o clipă, măcar o dată pe săptămână ne-am extrage din confortul fericirii proprii şi i-am face fericiţi şi pe alţii, aratându-le că ne pasă şi de ei?
Mai rău e că nu mai avem răbdare. Poate şi pentru că nici timpul nu mai are răbdare cu noi.
Mă uit că parinţii noştri încă mai au răbdare după 25 de ani de muncă să ne suporte toate psihozele, depresiile, nervii de toamnă, primăvară, iarnă şi all-season, şi să ne împace, chiar dacă mai degrabă ar fi ei cei îndreptăţiţi la puţină înţelegere.
Noi? Un pachet de nervi din orive motiv imaginabil. Drept e, cum se zice, şi vremurile erau altele. Indeed. Noi suntem stresaţi. Muncim mult.
OK, so? Şi prin anii 80 se muncea şi mai mult, nu prea aveau ai noştri timp să meargă prea mult la film-teatru şi alte distracţii că în multe cazuri, la 26 de ani aveau deja un copil acasă care voia de mâncare, cu care făceau lecţiile şi o gospodărie de ţinut în spinare.
Acum, mă găndesc că eu una ajung uneori seara acasă şi deşi îs ruptă de oboseală, nici să dorm parcă nu îmi vine. Câţi dintre noi nu fixăm tâmp un perete anost din cuşculiţa noastră urbană după o zi de coşmar? Fără chef şi fără gănduri?
Where do we go from here? How do we change this?
Postări
